domenica 29 aprile 2018


28 aprile 2018

Mappatura del genoma: così la scienza prova a vincere la sfida

Conoscere i tumori per combatterli con terapie mirate. Studiare le 15 milioni di specie viventi in 10 anni. Difendendosi da malattie ed estinzioni di massa. Perché tutto passa dal Dna delle cellule degli organismi.

             
Il 14 aprile del 2003, 50 anni dopo la scoperta del Dna, Robert Waterston e Francis Collins annunciavano al mondo che avevano mappato il genoma umano. Sono passati 15 anni da quella data e lo studio del genoma ha continuato a riservare sorprese, tant'è che adesso la sfida è imparare a leggere i genomi di tutti gli esseri viventi e terminare l'ambizioso Atlante dei geni del cancro.

1. L'arduo studio sui tumori: ognuno è diverso e va inteso come una malattia a sé

Se per il primo, come vedremo, ci vorrà decisamente più tempo, almeno il secondo sembra un po' più vicino al completamento. Gli studiosi statunitensi hanno infatti ultimato un primo capitolo del The Cancer Genome Atlas, l'atlante del genoma dei tumori. Ma, come tutti gli atlanti, anche questo è destinato a essere composto da una serie infinita di volumi e qui si rischia di essere appena alla prefazione.
ANALISI SU 10 MILA CAMPIONI. I ricercatori della University of North Carolina hanno analizzato a livello molecolare 10 mila campioni di 33 tipi diversi di cancro, mettendo nero su bianco ciò che la medicina sospettava da parecchio: ogni tumore è diverso e va dunque inteso come una malattia a se stante.

2. Conoscere il nemico per distruggerlo: il genoma aiuta interventi più mirati

Finora il cancro è stato quasi sempre affrontato con cure similari nonostante cambiasse il tipo di tumore, e cioè terapie ad ampio spettro come la chemio: leggere il genoma di ogni singolo cancro può voler dire avere in mano la chiave per distruggerlo con interventi sempre più mirati.
MAPPATURA FATTA IN 12 ANNI. Se le cure oggi dipendono dalle risultanze istologiche, domani potrebbero essere legate alla componente molecolare dell'ospite sgradito. Lo studio, pubblicato su Cell, rappresenta la mappatura più complessa mai fatta dei molteplici tipi di tumori esistenti e ha richiesto 12 anni di lavoro. Ma, come si anticipava, resta da fare molto per continuare a definire tutte le patologie esistenti e, soprattutto, arrivare a comprendere come far sopravvivere il paziente a quelle più feroci.

3. Misurare 15 milioni di specie: servirebbero 10 anni e 4,7 miliardi di dollari

Quasi certamente richiederà più tempo un altro progetto ambizioso legato al genoma: l'Earth BioGenome Project, che mira a ottenere la mappa del Dna di tutti gli organismi eucarioti, ossia degli esseri le cui cellule hanno un nucleo. Parliamo di una platea che ricomprende tra le 10 e le 15 milioni di specie tra animali, piante e funghi, che presentano ovviamente importanti discrepanze anche quando strettamente imparentati.
ARCHIVIAZIONE DA 200 GIGA. Al momento ci sono noti i genomi di appena 15 mila specie, dunque si tratta di una mole di lavoro da far impallidire persino Linneo, che di catalogazioni aveva fatto la propria ragion di vita. Per raggiungere l'obiettivo gli scienziati stimano che serviranno almeno 10 anni, 4,7 miliardi di dollari di finanziamento e una capacità di archiviazione dati che vada oltre i 200 milioni di gigabyte, perché questo enorme atlante da qualche parte andrà pure conservato.

4. Lo scopo: difendersi dalla sesta estinzione di massa

La mappatura del genoma di tutti gli eucarioti (con esclusione quindi dei batteri e degli archeobatteri) è senza dubbio un progetto importante, non solo perché permetterà di scoprire molti dettagli sul cammino evolutivo delle specie che sono sopravvissute fino a oggi, ma anche in quanto ci permetterà di capire come conservare quelle a rischio estinzione.
POSSIBILE RITORNO IN VITRO. Gli scienziati credono che, entro la fine di questo secolo, più della metà di tutte le specie scomparirà dalla faccia della Terra: insomma, potrebbe presto allungarsi sul nostro futuro l'ombra della sesta estinzione di massa, con conseguenze tutte da definire anche per l'uomo. Avere chiaro il genoma di tutti gli esseri viventi permetterà di lasciare la porta socchiusa a un loro possibile ritorno in vitro, consentendoci nel contempo di rendere più forti le specie minacciate.

5. Arma in aiuto agli ulivi: per farli sopravvivere alla Xylella

Proprio su queste basi poggia il progetto portato avanti dai ricercatori del Centro per la regolazione genomica di Barcellona, focalizzato sulla mappatura genomica di una specie vivente che rischia già di sparire entro una decina d'anni: l'ulivo, minacciato com'è noto dalla Xylella. Si è trattato di un lavoro molto complesso dato che questa pianta ha 56 mila geni - il doppio di quelli dell'uomo - e circa 1,31 miliardi di sequenze geniche.
CREAZIONE DI PIANTE RESISTENTI. Al momento non esiste alcun agrofarmaco utile a respingere il batterio, tuttavia alcune piante sembrano immuni alla malattia: un domani, conoscendo i genomi di tutti i vari cultivar, si potrebbe procedere ancora più facilmente all'ibridazione. Si creerebbero dunque ulivi più resistenti ma con la medesima qualità di olive della rinomata Taggiasca o dell'Ogliarola salentina e della Cellina di Nardò, queste ultime tipiche del Meridione e decimate proprio dalla Xylella.

6. Banca dati europea del genoma: anche l'Italia aderisce

Il 10 aprile 2018 l'Italia ha firmato, insieme con altri 12 Paesi europei, l'intesa che porta alla creazione di una banca dati europea del genoma. L'obiettivo, ha spiegato il ministro della Salute Beatrice Lorenzin, è raggiungere un milione di genomi in tutta l'Unione europea entro il 2022, garantendo nel contempo l'accesso transfrontaliero ai dati nazionali.
TRATTAMENTI PERSONALIZZATI. Il rischio, infatti, è di avere tante banche dati separate e non comunicanti, con il risultato che la ricerca e i suoi scarsi mezzi si perdano in mille rivoli. La condivisione migliorerà la comprensione e la prevenzione delle malattie, permettendo trattamenti medici personalizzati e prescrizioni mirate, soprattutto per le malattie rare, la lotta al cancro e i trattamenti per le deficienze cerebrali e neurodegenerative.

7. Futuro ma anche passato: una chiave per comprendere chi siamo

Lo studio del genoma è poi fondamentale per conoscere il nostro lontano passato. Per esempio, per lungo tempo gli scienziati hanno ritenuto che, nella preistoria, cioè l'ultima volta che sul nostro pianeta hanno convissuto almeno due specie differenti di Homo - gli antichi Neanderthal e i Sapiens - le famiglie non fossero mai entrate in contatto tra loro o, anche se lo avessero fatto, il risultato sarebbe stato comunque sterile, come succede con i muli e i bardotti, frutto dell'incrocio tra asini e cavalli. Non è affatto vero.
ABBIAMO IL 2% DEI PRIMATI. Con buona pace dei creazionisti, il Neanderthal dalla fronte sfuggente, le arcate sopraorbitali molto sviluppate e simili a quelle dei gorilla, la corporatura massiccia e il cervello piccolo e primitivo, sopravvive, nei recessi del Dna, in molti europei. Secondo uno studio recente, pubblicato su Nature, l'apporto al nostro corredo genetico di questi antichissimi antenati, più simili a primati che ai Sapiens, sarebbe persino superiore al 2% e imputabile a un incontro tra tribù che avvenne circa 220 mila anni fa.
MELANESIA, DNA UNICO. E c'è di più: sempre lo studio del genoma ha permesso di scoprire che gli abitanti della Melanesia, grazie all'isolazionismo, posseggono un Dna unico al mondo, che presenta tracce di Neanderthal e di una terza specie di Homo scoperta più recentemente: i denisoviani, che avrebbero abitato la zona occupata oggi dalla Siberia (da cui il nome, uomo di Denisova).
UN RICCO PATRIMONIO. Insomma, lo studio del genoma è fondamentale per capire come curarci e come affrontare le avversità che ci riserva il futuro, può essere utile per mappare tutte le creature esistenti ma, come si è visto, è anche essenziale per comprendere molto della nostra origine. Il genoma è un libro: scorrendo le sue pagine si può leggere il passato, il presente e scorgere anche il futuro di tutte le specie che hanno vissuto e vivono ancora sul pianeta. Un patrimonio incredibile, più ricco di qualsiasi biblioteca o centro del sapere mai creati, presente in ciascuno di noi.

martedì 17 aprile 2018

ANTONIO DI GENNARO-EMIL CIORAN:POEZIE SI RUGACIUNE














ANTONIO DI GENNARO



Emil Cioran: poezie și rugăciune




















ANTONIO DI GENNARO

EMIL CIORAN: POEZIE ŞI RUGĂCIUNE1
"Poezia care se apropie de rugăciune este superioara atât rugăciunii cât și poeziei."
(E. Cioran)
În august 1970, într-unul din secretele/ necunoscutele sale Caiete, Cioran ne prezintă această scurtă, dar interesantă notă: "Pe neașteptate mă gândesc la Stanzas written in Dejection near Naples, poezia lui Shelley care sintetizează de una singură mulţi ani ai vieţii mele și, poate, viaţa insăși. Într-un anumit fel întregul Tratat nu este decât o variaţiune pe baza acestei poezii. Numai Rugăciunea unui Dac de Eminescu a avut un rol asemănător." 2

În acest rapid/succint pasaj autobiografic, Cioran recunoaște în Strofele scrise într-o stare de descurajare, la Napoli (1818) aparţinând poetului Percy Bysshe Shelley și în Rugăciunea unui Dac (1879) de Mihai Eminescu două experienţe poetice fundamentale pentru întreaga sa viaţă, ce caracterizează viziunea sa tragică asupra lumii.

La ce se referă aceste poezii? Din ce motiv el este atât de legat de ele? De ce după atâta timp apar încă în memorie? Ecouri lirice în mintea și în inima filozofului român, versuri prezente peste tot în conștiinţa sa ca un pattern specific, intriga subtilă și metafora unei existențe " pe culmile disperării". Nu este aici locul să facem o analiză și o exegeză punctuală a textelor menţionate mai sus. Să ascultăm însă, en passant, câteva versuri lăsându-ne uimiţi și purtaţi de vocea tăcută și aproape neauzită a citatelor poetice, fără a încerca, într-o manieră printre altele greșită de a comenta/explica ( în mod raţional) aceste strofe, deoarece așa cum ne amintește Heidegger: " Poeziile apar ca un scrin fără templu în care este conservată poeticitatea. Poeziile sunt, în sunetele «limbajelor nepoetice», ca un clopot care stă agăţat afară: este îndeajuns o cădere ușoară de zăpadă deasupra lor, ca să le facă lipsite de armonie" 3

In ale sale Stanzas, Shelley descrie o zi plină de soare la Napoli.4
Totul este liniștit, cuprins de soare, ca un peisaj încremenit: natura este plină de viaţă și de frumuseţe.
Afară este lumină: "... cerul luminos, / valurile dansează luminoase și vioaie" (v. 1-2), dar în interior, în sufletul poetului se simte întunericul și goliciunea singurătăţii. ­În plină zi, "la amiază" (v. 15) 5 , existenţa este aplecată asupra sa însăşi, victima acelui taedium vitae şi a unei tristeţi interioare de nevindecat/inefabile. Poetul percepe/simte distanța între sine şi ceea ce este dincolo de sine, între propriul eu finit şi realitatea externă,infinită, potenţial prosperă/generoasă în posibilităţi pozitive. Pe de o parte, viaţa exultă într-o vâlvătaie a formelor, sunetelor, culorilor, de altă parte, imposibilă (monocromatică, monotematică) moartea sufletului, acel mal de coeur, angoasa de a se şti în această lume: ˶... ca o inimă care/ şi-ar împărţi cu mine tot ceea ce simt ˝ (vv. 17-18).
Ceilalţi, detaşaţi de divertissement şi de inutile iluzii, trăiesc fericiţi şi fără griji: ˶ mie paharul mi-a fost hărăzit cu o măsură diferită ˝ (v. 27), recită poetul, dezgustat şi descurajat. La malul mării ˶ care murmură ultimul cântec creierului care moare ˝ (v. 36), el îşi visează propriul somn şi moartea, adică inconştienţa propriului eu, uitarea propriei conştiinţe, cu scopul de a pune capăt/remediu frigului conştient al propriei singurătăţi.
Celălalt text la care Cioran face o trimitere explicită este poemul teologic/a-teologic Rugăciunea unui Dac de Eminescu6 căruia îi va dedica în 1988 propriul său scurt comentariu.O asemenea poezie este o rugăciune, dar o rugăciune cu tentă de blestem, negativă, de acuzare şi de revoltă împotriva lui Dumnezeu, ca şi aceea pe care filozoful din Răşinari o va scrie în Précis.7 Dumnezeu este înainte de toate Tatăl – Creatorul, cel ce dă viaţă vieţii(originea, geneza, principiul prim, în maniera Prologului( Imnului închinat Logos-ului) din Evanghelia lui Ioan; dar «Cine este Dumnezeul căruia îi oferim inimile noastre?» (v. 8). ˶ El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, / El zeilor dă suflet şi lumii fericire, / El este-al omenimei izvor de mântuire [...] (vv. 9-12)̋
După acest incipit plin de admiraţie, remarcabil prin exaltare şi laudă, tonul poetului se schimbă în mod brusc, şi în mod inexplicabil asistăm la o schimbare, la o întoarcere făcută în mod brusc.
Adeziunea plină de convingere la un conţinut de credinţă (surprinsă la început de către poetul român ca o mulţumire şi ca o jubilare), se transformă într-o injurie, o bătaie de joc, într-o constantă provocare, un blestem al vieţii şi al creatului şi, mai ales, într-o dorinţă de moarte:
˶ Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă! ̋ (vv. 43-46)
Iată, aceste două texte sunt cei doi poli poetici prin intermediul cărora oscilează şi se constituie reflecţia conceptuală ( înţeleasă ca o meditaţie patica) a lui Cioran asupra poeziei și rugăciunii. După Cioran, poezia şi rugăciunea sunt legate în mod intim, deoarece sunt rezultatul aceluiaşi mod de a trăi, a aceleiaşi sfâșieri interioare, a aceluiaşi sentiment de dezbinare a omului în faţa Nimicului şi sunt îndreptate spre Celălalt, În mod absolut Altul , de care noi nu ştim nimic şi de la care vrem să avem răspunsuri vis-a vis de incerta noastră condiţie umană. ˶ De ce au fost inventaţi Dumnezeu, îngerii, etc? ˝ se întreabă de fapt Cioran -- ˶ Pentru a avea cu cine vorbi. [...].” Ajunşi la un anumit grad de singurătate sau de intensitate există tot mai puţine persoane cu care se poate discuta; mai mult, se ajunge la concluzia că nu există deloc fiinţe similare. Ajunşi la această extremă, este nevoie să ne adresăm la persoane cu totul diferite (?), la îngeri, la Dumnezeu. Deci din cauza lipsei de interlocuitori (!), aici jos, oamenii îi caută altundeva. Sensul profund al rugăciunii este acesta: imposibilitatea de a te adresa cuiva aici jos, nu pentru că trăim la un nivel spiritual înalt, ci datorită unui sens de abandon...8
Poezia si rugăciunea se nasc atunci, după Cioran, din singurătatea omului, înţeleasă ca o ˶ exasperare ontologică a fiinţei noastre “. 9 În adâncul propriei fiinţe omul este singur: aruncat în lume fără a fi dorit acest lucru, abandonat propriului destin de fiinţă – nimic în haosul unei deveniri absurde, el hoinăreşte într-o ˶ agonie fără niciun epilog “. 10 Singur, cu toată prezenţa (exterioară) a celorlalţi şi fără un Dumnezeu. Pierdut, blocat pe ˶ cruce” de către timp (în propria şi nuda existenţă), împovărat de învelişul/în învelişul propriei cărni, omul (conștiință nefericită ) disperă. Plecând de la această stare de disconfort psihic (indispoziţie), dintr-un sentiment de vacuitate universală, de la falimentul/naufragiul tuturor posibilităţilor, de la distrugerea identităţii (mai bine zis a non-identităţii subiectului), pe care – în mod iluzoriu – se ridică, ca o ultimă şansă de salvare, dorinţa/mirajul unui Dumnezeu consolator. Acest lucru îl ştia bine Cesare Pavese: ˶ Coborârea divinităţii se simte atunci când durerea ne-a făcut să îngenunchiem [...] 11, notează scriitorul – poetul torinez într-un pasaj din jurnalul său. Iată, şi după Cioran, Dumnezeu este Absolutul – Nimicul care apare ˶ pe culmile disperării”, ca un produs aparent al imaginaţiei noastre, fructul (ireal) al fanteziei raţiunii, care plecând de la nulitatea (reală) a întregului existent, îşi imaginează că cineva poate exista dincolo de orizontul timpului şi al morţii: chiar Dumnezeu.
Cioran, deci, consideră poezia și rugăciunea ca ultimul refugiu, extrema absolută pentru a nu muri/afunda sub durele lovituri ale vieţii, simplu, pentru a rămâne încă în viaţă, pentru a rezista şi a supravieţui. ˶ Adevărata poezie începe dincolo de poezie”12 – scrie gânditorul român, şi mai departe: ˶ O poezie demnă de acest nume începe din experinţa fatalităţii”.13 Iată, fatalitatea, susţine Cioran, adică Soarta (ghinionul), destinul advers sau Destinul orb (Przypadek)14 spunând la fel ca Kieslowski, adversitatea structurală, a căuta lucruri imposibile în caz de nevoie, eşecul înrădăcinat în natura umană care nu consimte omului decât căderea şi înfrângerea. 15 Cioran nu a scris niciodată poezii, ci numai aforisme, texte filozofice şi proză filozofică. Şi totuşi, tot în Caiete, deplânge faptul de a nu avea ˶ darul” de a traduce în versuri propria lume interioară: ˶ O nesfârşită poezie fără cuvinte; o linişte care tună sub mine. De ce nu am darul Poeziei? Să fii steril cu toate aceste senzaţii. Am cultivat prea mult faptul de a simţi, faţă de cel al exprimării; am trăit pentru cuvinte ; astfel le-am sacrificat pe acelea de a spune. Mulţi ani, toată viaţa, şi nici măcar un vers!” 16
A salva această situaţie din magma fierbinte a propriei vieţi dureroase, din chinuita singurătate/disperare (la limitele nebuniei), a fost exerciţiul terapeutic al scrisului şi rugăciunea, ca o invocaţie tăcută a necredinciosului, o implorare reverenţioasă spre Nimicul – Dumnezeu. ˶ Ajută-mă Doamne, să sfârşesc dezgustul şi mila pentru mine însumi, să nu mai simt infinita oroare!”17 şi mai mult: ˶ Doamne, de ce nu mi-ai dat puterea la înălţimea a tot ceea ce sunt, cuvinte care să fie demne de accesele mele de fericire sau de cafard?”18 Apăsat de o profundă/ persistentă nelinişte şi de o cronică/asfixiantă melancolie, Cioran recurge la rugăciune, la capăt, atunci când simte sfârșitul care-i clocoteşte în vene şi care se răspândeşte în suflet ca un plin absolut al golirii de sens, pe care Dumnezeu, transcendenţă iluzorie şi ˶ pretext teatral al descurajărilor noastre”19, se arată ca o ˶ ultimă posibilitate”, o ultimă – delirantă speranţă în inima nopţii: ˶ noaptea întunecată a sufletului”. « Sunt sfârşit, sunt pe marginea prăpastiei care este rugăciunea»20, se confesează Cioran: ˶ În mine totul se sfârşeşte în rugăciune şi în blestem, totul devine invocaţie şi refuz.”21
În concluzie, poezia şi rugăciunea constituie, în interiorul metafizicii cioraniene, un instrument de comunicare (între sine şi sine, între sine şi un ipotetic Altul decât el însuşi) cu scopul de a-i uşura/tolera sentimentul de profundă singurătate care strânge/sufocă propria fiinţă. ˶ Omul – scrie Cioran- poate trăi fără rugăciune, dar nu fără posibilitatea rugăciunii... Infernul este interdicția rugăciunii.”22 Aceasta ,bineînţeles, este valabilă şi pentru poezie. Amândouă, de fapt, cu un limbaj diferit, cu o modalitate de reprezentare diferită, sunt manifestări ale spiritului omenesc, ale inconștientului nostru. Fără ele angoasa ar deveni insuportabilă şi suferinţa ce face parte din existenţă, ar conduce la nebunie. Este vorba deci de o predare necondiţionată în faţa Cuvântului, pentru a fugi de abisala/asurzitoarea linişte a Nimicului-intim. În caz contrar: cum se poate exprima/exterioriza tulburarea? Cum se poate spune sau face aluzie la rană, la leziune? Aici nu ne este de ajutor filozofia (cunoaşterea conceptuală sau abstracţia); de fapt: ˶ Cum poate o durere să se transforme în idee?”23 Aici ne este de ajutor impulsul liric (sesizat şi pierdut in același timp) al caracterului de poeticitate/ rugăciune, care înalţă vocea tăcută a inimii, în cânt şi invocare: ˶ Un singur suspin valorează mai mult decât toată cunoaşterea”24.






Traducere de Viorel Igna

1 1 Textul a apărut ca Appendice în limba italiană în: "Cioran, Il Nulla, Lettere a Marin Mincu (1987-1989), ed. ingrijită de Giovanni Rotiroti, Ed. Mimesis (Milano- Udine), 2014, p. 90
2 E. Cioran, Caiete 1957-1972, traducere italiana de T. Turolla, Adelphi, Milano, 2001, p. 910
3 M. Heidegger, La poesia di Hölderlin, ed. ingrijita de L. Amoroso, Adelphi, Milano, 1988, p. 5
4 Cfr. P.B. Shelley, Strofe scrise într-o stare de descurajare, la Napoli, în Id., Nopţii și alte poezii, tr. it.de G. Palmery, Ed. Il Labirinto, Roma, 2002
5 Şi o poezie a tânărului Baudelaire (Tous imberbes alors"), în care se referă la raportul dintre melancolie și ora medie (Cfr. C. Baudelaire, "Poezii din tinerețe", XI, în Id., "Florile răului și toate poeziile", ed. îngrijită de M. Costantini, Newton Compton, Roma, p. 423, v. 27). Comentând această poezie Jean Starobinski afirmă: ˶ Ora amiezii este aceea a demonului şi a apatiei exasperate. Este ora în care lumina aproape triumfătoare porneşte atacul asupra adversarului ei; ora în care extrema grijă vis-a-vis de spirit se transformă în somnolenţă.˝ I. Starobinski , La malinconia allo specchio, ed. îngrijită de D. Agostini, SE, Milano, 2006, p. 18
6 M. Eminescu, Rugăciunea unui Dac, în Eminescu şi romanticismul european, ediţie îngrijită de M. Mincu şi S. Albisani, Bulzoni, Roma, 1990, p. 132-135
7 E. Cioran, Sommario di decomposizione, tr. it. de M. A. Rigoni şi T. Turolla, Adelphi, Milano, 1996, p. 116-117
8 E. Cioran, Caiete 1957-1972, op. cit., p. 712
9 E. Cioran, Le crépuscule de pensées [Amurgul gândurilor], traducere din limba română de M. Patureau – Nedelco, L’Herne, Paris, 1991, p. 74
10 E. Cioran, Silogismi dell’amarezza [Silogismele amărăciunii], trad. it. de C. Rognoni, Adelphi, Milano, 1993, p.50
11 C. Pavese, IL MESTIERE DI VIVERE [Meseria de a trăi], ed. îngrijită de M. Guglielmetti şi L. Ney, Einaudi, Torino, 1990, p. 272
12 E. Cioran, Caiete 1957-1972, op. cit., p.74
13 E. Cioran, Sillogismi dell’amarezza, op. cit., p. 28
14 Destinul orb (Przypadek) este un film din 1991, scris şi regizat de regizorul polonez Krzysztof Kieslowski.
15 Într-o scrisoare din 19 septembrie 1987, trimisă lui Renzo Rubinelli, Cioran scria: ˶[...] Nu neg afinităţile mele cu defectele tipice ale românilor, cel mai evident este o predilecţie spre fatalism: cred în destin atât de intens cât un ţăran analfabet. Viziunea mea asupra lumii nu este pariziană, este balcanică. Aici ceea ce este numit nihilismul nou, de cealaltă parte a Europei este o evidenţă. Blestemul ca certitudine, e aproape o formă de credinţă!” Cfr. R.Rubinelli, Între linişte şi cuvânt: întâlnirile mele cu Aurel şi Emil Cioran în Cioran în Italia, ed. îngrijită de A. Di Gennaro şi G. Molcsan, Aracne Editrice, Roma, 2012, p. 50
16 E. Cioran, Caiete 1957-1972, op. cit., p. 16
17 Ibidem
18 Ivi, p. 227
19 E. Cioran, Lacrime e santi [Lacrimi şi sfinţi], ed. îngirjită de S. Stolojan, tr. it. de D. Grange Fiori, Adelphi, Milano, 1990, p. 24
20 E. Cioran, Caiete 1957-1972, op. cit., p. 21
21 Ivi, p. 16
22 Ibidem, p. 258
23 Ibidem, p. 914
24 Ibidem, p. 261