ANTONIO
DI GENNARO
Emil
Cioran: poezie și rugăciune
ANTONIO
DI GENNARO
"Poezia
care se apropie de rugăciune este superioara atât rugăciunii cât
și poeziei."
(E.
Cioran)
În
august 1970, într-unul din secretele/ necunoscutele sale Caiete,
Cioran ne prezintă această scurtă, dar interesantă notă: "Pe
neașteptate mă gândesc la
Stanzas written in Dejection near Naples,
poezia lui Shelley care sintetizează de una singură mulţi ani ai
vieţii mele și, poate, viaţa insăși. Într-un anumit fel
întregul Tratat
nu este decât o variaţiune pe baza acestei poezii. Numai Rugăciunea
unui
Dac
de Eminescu a avut un rol asemănător." 2
În
acest rapid/succint pasaj autobiografic, Cioran recunoaște în
Strofele
scrise
într-o
stare de descurajare,
la Napoli
(1818) aparţinând poetului Percy Bysshe Shelley și în Rugăciunea
unui
Dac
(1879) de Mihai Eminescu două experienţe poetice fundamentale
pentru întreaga sa viaţă, ce caracterizează viziunea sa tragică
asupra lumii.
La ce se referă aceste poezii? Din ce motiv el este atât de legat de ele? De ce după atâta timp apar încă în memorie? Ecouri lirice în mintea și în inima filozofului român, versuri prezente peste tot în conștiinţa sa ca un pattern specific, intriga subtilă și metafora unei existențe " pe culmile disperării". Nu este aici locul să facem o analiză și o exegeză punctuală a textelor menţionate mai sus. Să ascultăm însă, en passant, câteva versuri lăsându-ne uimiţi și purtaţi de vocea tăcută și aproape neauzită a citatelor poetice, fără a încerca, într-o manieră printre altele greșită de a comenta/explica ( în mod raţional) aceste strofe, deoarece așa cum ne amintește Heidegger: " Poeziile apar ca un scrin fără templu în care este conservată poeticitatea. Poeziile sunt, în sunetele «limbajelor nepoetice», ca un clopot care stă agăţat afară: este îndeajuns o cădere ușoară de zăpadă deasupra lor, ca să le facă lipsite de armonie" 3
Totul
este liniștit, cuprins de soare, ca un peisaj încremenit: natura
este plină de viaţă și de frumuseţe.
Afară
este lumină: "... cerul luminos, / valurile dansează luminoase
și vioaie" (v. 1-2), dar în
interior,
în sufletul poetului se simte
întunericul
și goliciunea
singurătăţii. În plină zi, "la amiază" (v. 15) 5
, existenţa este aplecată asupra sa însăşi, victima acelui
taedium
vitae
şi a unei tristeţi interioare de nevindecat/inefabile. Poetul
percepe/simte distanța
între sine şi ceea ce este dincolo de sine, între propriul eu
finit
şi realitatea externă,infinită,
potenţial prosperă/generoasă în posibilităţi pozitive. Pe de o
parte, viaţa exultă într-o vâlvătaie a formelor, sunetelor,
culorilor, de altă parte, imposibilă (monocromatică, monotematică)
moartea
sufletului, acel mal
de coeur,
angoasa de a se şti în această lume: ˶... ca o inimă care/ şi-ar
împărţi cu mine tot ceea ce simt ˝ (vv. 17-18).
Ceilalţi,
detaşaţi de
divertissement
şi de inutile iluzii, trăiesc fericiţi şi fără griji: ˶ mie
paharul mi-a fost hărăzit cu o măsură diferită ˝ (v. 27),
recită poetul, dezgustat şi descurajat. La malul mării ˶ care
murmură ultimul cântec creierului care moare ˝ (v. 36), el îşi
visează propriul somn şi moartea, adică inconştienţa propriului
eu, uitarea propriei conştiinţe, cu scopul de a pune capăt/remediu
frigului conştient al propriei singurătăţi.
Celălalt
text la care Cioran face o trimitere explicită este poemul
teologic/a-teologic Rugăciunea
unui Dac
de Eminescu6
căruia îi va dedica în 1988 propriul său scurt comentariu.O
asemenea poezie este o rugăciune, dar o rugăciune cu tentă de
blestem, negativă, de acuzare şi de revoltă împotriva lui
Dumnezeu, ca şi aceea pe care filozoful din Răşinari o va scrie în
Précis.7
Dumnezeu este înainte de toate Tatăl – Creatorul, cel ce dă
viaţă vieţii(originea, geneza, principiul prim, în maniera
Prologului(
Imnului închinat Logos-ului) din Evanghelia lui Ioan; dar «Cine
este Dumnezeul căruia îi oferim inimile noastre?» (v. 8). ˶ El
singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape
puteri au dat scânteii, / El zeilor dă suflet şi lumii fericire, /
El este-al omenimei izvor de mântuire [...] (vv. 9-12)̋
După
acest incipit
plin de admiraţie, remarcabil prin exaltare şi laudă, tonul
poetului se schimbă în mod brusc, şi în mod inexplicabil asistăm
la o schimbare, la o întoarcere făcută în mod brusc.
Adeziunea
plină
de convingere
la un conţinut de credinţă (surprinsă
la început de către poetul român ca o mulţumire şi ca o
jubilare), se transformă într-o injurie, o bătaie de joc, într-o
constantă provocare, un blestem al vieţii şi al creatului şi, mai
ales, într-o dorinţă de moarte:
˶
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre
ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să
simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n
stingerea eternă dispar fără de urmă! ̋ (vv. 43-46)
Iată,
aceste două texte sunt cei doi poli poetici prin intermediul cărora
oscilează şi se constituie reflecţia conceptuală ( înţeleasă
ca o meditaţie patica)
a lui Cioran asupra
poeziei
și
rugăciunii.
După Cioran, poezia şi rugăciunea sunt legate în mod intim,
deoarece sunt
rezultatul
aceluiaşi
mod
de a trăi,
a aceleiaşi sfâșieri
interioare, a aceluiaşi sentiment de dezbinare
a omului în faţa Nimicului
şi sunt îndreptate spre Celălalt, În
mod absolut
Altul
, de care noi nu ştim nimic şi de la care vrem să avem răspunsuri
vis-a vis de incerta noastră condiţie umană. ˶ De ce au fost
inventaţi Dumnezeu, îngerii, etc? ˝ se întreabă de fapt Cioran
-- ˶ Pentru a avea cu
cine
vorbi. [...].” Ajunşi la un anumit grad de singurătate sau de
intensitate există tot mai puţine persoane cu care se poate
discuta; mai mult, se ajunge la concluzia că nu există deloc fiinţe
similare.
Ajunşi la această extremă, este nevoie să ne adresăm la persoane
cu
totul diferite
(?),
la îngeri, la Dumnezeu. Deci din cauza lipsei de
interlocuitori
(!), aici jos, oamenii îi caută altundeva. Sensul profund al
rugăciunii este acesta: imposibilitatea de a te adresa cuiva aici
jos, nu pentru că trăim la un nivel spiritual înalt, ci datorită
unui sens de abandon...8
Poezia
si rugăciunea
se nasc atunci, după Cioran, din singurătatea omului, înţeleasă
ca o ˶ exasperare ontologică a fiinţei noastre “. 9
În adâncul propriei fiinţe omul este singur: aruncat
în lume fără a fi dorit acest lucru, abandonat propriului destin
de fiinţă – nimic în haosul unei deveniri absurde,
el hoinăreşte într-o ˶ agonie
fără niciun
epilog
“. 10
Singur,
cu toată prezenţa (exterioară) a celorlalţi şi fără un
Dumnezeu. Pierdut, blocat pe ˶ cruce” de către timp (în propria
şi nuda existenţă), împovărat de învelişul/în învelişul
propriei cărni,
omul (conștiință
nefericită
) disperă. Plecând de la această stare de disconfort psihic
(indispoziţie), dintr-un sentiment de vacuitate universală, de la
falimentul/naufragiul tuturor posibilităţilor, de la distrugerea
identităţii (mai bine zis a non-identităţii subiectului), pe care
– în mod iluzoriu – se ridică, ca o ultimă şansă
de salvare, dorinţa/mirajul unui Dumnezeu consolator. Acest lucru îl
ştia bine Cesare Pavese: ˶ Coborârea divinităţii se simte atunci
când durerea ne-a făcut să îngenunchiem [...] 11,
notează scriitorul – poetul
torinez într-un pasaj din jurnalul său. Iată, şi după Cioran,
Dumnezeu este Absolutul – Nimicul
care apare ˶
pe
culmile
disperării”,
ca un produs aparent al imaginaţiei noastre, fructul (ireal) al
fanteziei
raţiunii, care plecând de la nulitatea (reală) a întregului
existent, îşi imaginează că cineva poate exista dincolo de
orizontul timpului şi al morţii: chiar Dumnezeu.
Cioran,
deci, consideră poezia
și rugăciunea
ca
ultimul refugiu, extrema absolută pentru a nu muri/afunda sub durele
lovituri ale vieţii, simplu, pentru a rămâne încă în viaţă,
pentru a rezista şi a supravieţui. ˶ Adevărata poezie începe
dincolo de poezie”12
– scrie gânditorul român, şi mai departe: ˶ O poezie demnă de
acest nume începe din experinţa fatalităţii”.13
Iată, fatalitatea,
susţine Cioran, adică Soarta
(ghinionul), destinul
advers sau
Destinul
orb
(Przypadek)14
spunând la fel ca Kieslowski, adversitatea structurală, a căuta
lucruri imposibile în caz de nevoie,
eşecul
înrădăcinat în natura umană care nu consimte omului decât
căderea şi înfrângerea. 15
Cioran nu a scris niciodată poezii, ci numai aforisme, texte
filozofice şi proză filozofică. Şi totuşi, tot în Caiete,
deplânge faptul de a nu avea ˶ darul” de a traduce în versuri
propria lume interioară: ˶ O nesfârşită poezie fără
cuvinte;
o linişte care tună sub mine. De ce nu am darul Poeziei? Să fii
steril cu toate aceste senzaţii. Am cultivat prea mult faptul de a
simţi, faţă de cel al exprimării; am trăit pentru cuvinte ;
astfel le-am sacrificat pe acelea de a spune. Mulţi ani, toată
viaţa, şi nici măcar un vers!” 16
A
salva această situaţie din magma fierbinte a propriei vieţi
dureroase, din chinuita singurătate/disperare (la limitele
nebuniei), a fost exerciţiul terapeutic al scrisului şi
rugăciunea,
ca o invocaţie tăcută a necredinciosului, o implorare
reverenţioasă spre Nimicul – Dumnezeu. ˶ Ajută-mă Doamne, să
sfârşesc dezgustul şi mila pentru mine însumi, să nu mai simt
infinita oroare!”17
şi mai mult: ˶ Doamne, de ce nu mi-ai dat puterea la înălţimea a
tot ceea ce sunt, cuvinte care să fie demne de accesele mele de
fericire sau de
cafard?”18
Apăsat de o profundă/ persistentă nelinişte şi de o
cronică/asfixiantă melancolie, Cioran recurge la rugăciune, la
capăt,
atunci când
simte
sfârșitul
care-i clocoteşte în vene şi care se răspândeşte în suflet ca
un plin absolut al golirii
de sens,
pe care Dumnezeu, transcendenţă iluzorie şi ˶ pretext teatral al
descurajărilor noastre”19,
se arată ca o ˶ ultimă posibilitate”, o ultimă – delirantă
speranţă în inima nopţii: ˶
noaptea
întunecată a sufletului”.
« Sunt sfârşit,
sunt pe marginea prăpastiei care este rugăciunea»20,
se confesează Cioran: ˶ În mine totul se sfârşeşte în
rugăciune şi în blestem, totul devine invocaţie şi refuz.”21
În
concluzie, poezia
şi rugăciunea
constituie, în interiorul metafizicii cioraniene, un instrument de
comunicare
(între sine şi sine, între sine şi un ipotetic Altul
decât el însuşi) cu scopul de a-i uşura/tolera sentimentul de
profundă singurătate care strânge/sufocă propria fiinţă. ˶
Omul – scrie Cioran- poate trăi fără rugăciune, dar nu fără
posibilitatea rugăciunii... Infernul este interdicția
rugăciunii.”22
Aceasta ,bineînţeles, este valabilă şi pentru poezie. Amândouă,
de fapt, cu un limbaj diferit, cu o modalitate de reprezentare
diferită, sunt manifestări ale spiritului
omenesc, ale
inconștientului
nostru. Fără ele angoasa ar deveni insuportabilă şi suferinţa ce
face parte din existenţă, ar conduce la nebunie. Este vorba deci de
o
predare
necondiţionată în faţa Cuvântului,
pentru a fugi de abisala/asurzitoarea linişte a Nimicului-intim.
În caz contrar: cum se poate exprima/exterioriza
tulburarea?
Cum se poate spune sau face aluzie la
rană,
la leziune?
Aici nu ne este de ajutor filozofia (cunoaşterea conceptuală sau
abstracţia); de fapt: ˶ Cum poate o durere să se transforme în
idee?”23
Aici ne este de ajutor impulsul
liric
(sesizat şi pierdut in același
timp) al caracterului
de poeticitate/
rugăciune,
care înalţă vocea tăcută a inimii, în cânt
şi invocare:
˶ Un singur suspin valorează mai mult decât toată cunoaşterea”24.
Traducere
de Viorel Igna
1
1 Textul a apărut ca Appendice în limba italiană în: "Cioran,
Il Nulla, Lettere a Marin Mincu (1987-1989), ed. ingrijită de
Giovanni Rotiroti, Ed. Mimesis (Milano- Udine), 2014, p. 90
3
M. Heidegger, La poesia di Hölderlin, ed. ingrijita de L. Amoroso,
Adelphi, Milano, 1988, p. 5
4
Cfr. P.B. Shelley, Strofe scrise într-o
stare de descurajare, la Napoli, în
Id., Nopţii și alte poezii,
tr. it.de G. Palmery, Ed. Il Labirinto, Roma, 2002
5
Şi o poezie a tânărului Baudelaire (Tous
imberbes alors"),
în care se referă la raportul dintre melancolie și ora medie
(Cfr. C. Baudelaire, "Poezii din
tinerețe", XI, în Id., "Florile
răului și toate poeziile", ed.
îngrijită de M. Costantini, Newton Compton, Roma, p. 423, v. 27).
Comentând această poezie Jean Starobinski afirmă: ˶ Ora
amiezii este aceea a demonului şi a apatiei
exasperate. Este ora în care lumina aproape triumfătoare
porneşte atacul asupra adversarului ei; ora în care extrema grijă
vis-a-vis de spirit se transformă în somnolenţă.˝ I.
Starobinski , La
malinconia allo specchio, ed.
îngrijită de D. Agostini, SE, Milano, 2006, p. 18
6
M. Eminescu, Rugăciunea unui Dac, în Eminescu şi romanticismul
european, ediţie
îngrijită de M. Mincu şi S. Albisani, Bulzoni, Roma, 1990, p.
132-135
7
E. Cioran, Sommario di decomposizione, tr. it. de M. A. Rigoni şi
T. Turolla, Adelphi, Milano, 1996, p. 116-117
8
E. Cioran, Caiete 1957-1972, op. cit., p. 712
9
E. Cioran, Le crépuscule de pensées [Amurgul gândurilor],
traducere din limba română de M. Patureau – Nedelco, L’Herne,
Paris, 1991, p. 74
10
E. Cioran, Silogismi dell’amarezza [Silogismele amărăciunii],
trad. it. de C. Rognoni, Adelphi, Milano, 1993, p.50
11
C. Pavese, IL MESTIERE DI VIVERE [Meseria de a trăi], ed.
îngrijită de M. Guglielmetti şi L. Ney, Einaudi, Torino, 1990, p.
272
12
E. Cioran, Caiete 1957-1972, op. cit., p.74
14
Destinul orb (Przypadek)
este un film din 1991, scris şi regizat de regizorul polonez
Krzysztof Kieslowski.
15
Într-o scrisoare din 19 septembrie 1987, trimisă lui Renzo
Rubinelli, Cioran scria: ˶[...] Nu neg afinităţile mele cu
defectele tipice ale românilor, cel mai evident este o predilecţie
spre fatalism: cred în destin
atât de intens cât un ţăran analfabet. Viziunea mea asupra lumii
nu este pariziană, este balcanică. Aici ceea ce este numit
nihilismul nou, de cealaltă parte a Europei este o evidenţă.
Blestemul
ca certitudine, e aproape o formă de credinţă!” Cfr.
R.Rubinelli, Între linişte şi cuvânt: întâlnirile mele cu
Aurel şi Emil Cioran în Cioran în Italia, ed. îngrijită de A.
Di Gennaro şi G. Molcsan, Aracne Editrice, Roma, 2012, p. 50
16
E. Cioran, Caiete 1957-1972, op. cit., p. 16
17
Ibidem
18
Ivi, p. 227
19
E. Cioran, Lacrime e santi
[Lacrimi şi sfinţi], ed. îngirjită de S. Stolojan,
tr. it. de D. Grange Fiori, Adelphi, Milano, 1990, p. 24
21
Ivi, p. 16
22
Ibidem, p. 258
23
Ibidem, p. 914
24
Ibidem, p. 261
Nessun commento:
Posta un commento