Viorel Igna

DOCTRINA NESCRISĂ A LUI PLATON (II)

Textele scrise de Platon nu puteau să asigure acea înțelegere vie a argumentelor dificile și poliedrice, la care se putea ajunge numai prin discursul viu, în cadrul unui dialog viu. ”În mod natural, scrie John N. Findlay, Platon nu încearcă să folosească noțiunile în general, sau să facă apel la vreo formă mai directă de comunicare, cuvintele sunt pe de-a-ntregul esențiale dialecticii, dar ele trebuie să fie exprimate în mod variat și alăturate altor cuvinte, cu cazurile prezentate sau imaginate, înainte de a genera o modalitate de înțelegere care merge dincolo de exprimarea lor convențională (cfr. Scrisoarea a VII- a 342 B – 344 D). Până și semnificațiile destul de simple cer pentru a fi comunicate o modalitate diferită de prezentare, ceea ce într-un sens restrâns nu se poate vedea, care după Platon, ca simbol scris nu poate avea posibilitatea de a fi atins.”¹

În textul cel mai celebru și solemn amintit mai sus din Scrisoarea a VII- a Platon le explică prietenilor lui Dione, cel care de fapt a fost responsabil de invitarea sa în Sicilia, de ce doctrina principiilor făcută cunoscută de Dionisie, fără aprobarea Maestrului, a fost preluată de cître Dionisie din surse de mâna a doua și pe care Platon a vrut să o țină ascunsă, și care în varianta lui Dionisie nu era cea autentică. Platon ne-a spus că nu a divulgat toată învățătura sa lui Dionisie, și n-a scris nici o operă despre aceste argumente cu un grad înalt de dificultate și pe care n-a făcut-o niciodată. (341C)

”De fapt, scrie Findlay, ele nu sunt posibil de a fi exprimate în mod verbal cum sunt alte cunoștințe, ci după o lungă perioadă de experimentare a unor cunoștințe de acest fel, legate de altele, și care fac posibilă izbucnirea acelor cunoștințe luminate și care vor deveni la sfârșit o flacără constantă (341 C-D). Rezultatele unei asemenea iluminări filozofice pot fi comunicate numai celor aleși: dacă se încearcă ca aceste cunoștințe să fie comunicate unor cercuri mai largi, ele vor provoca la aceștia numai dispreț, sau îi vor face pe aceștia incapabili să le înțeleagă, având impresia că ar poseda o cunoștință magnifică. (341 E – 342 A)”²

John N. Findlay face o trimitere aici la Wittgenstein, asta datorită studiilor sale despre marele filozof austriac³, care la rândul lui a restrâns frecvența la lecțiile sale și accesul la manuscrise și datorită faptului că puțin cunoscutul conținut al acestor scrieri ar fi provocat la unii dintre cei care s-au apropiat de ele o totală neînțelegere și ironie și la alții o exaltare fără cunoștință de cauză,de aici afirmația sa :„Despre ceea ce nu se poate vorbi ,trebuie să se tacă.”

„Amândoi filozofii aveau idei extraordinare și profunde pe care doreau să le comunice, amândoi și-au menținut aceste idei într-o formă rudimentară și care nu puteau fi exprimate printr-o explicitare și care aveau rațiunile lor pentru a se menține departe de aceia, care fiind ei înșiși incapabili să ajungă la un rezultat al gândirii lor, și-au trăit pe deplin ”întâlnirile” lor cu aceia care sunt capabili de o gândire coerentă și mai ales o pun în valoare.⁴

Platon, ne atrage atenția Findlay, în aceste texte nu susține că o cunoaștere filozofică ar fi una inefabilă și privată, ci numai faptul că ea nu poate fi comunicată dacă cunoștințele sunt folosite într-un mod comun altor discursuri, bazat pe o simplă exprimare a sensibilității. De aceea este nevoie să fie reînviat acel impuls care să dea naștere unei viziuni capabile de introspecția unei serii de căutări esențiale, și care trebuie să meargă dincolo de lucrurile comune până a ajunge la o viziune care să facă posibilă participarea ființei individuale. Ceea ce interlocutorii văd și-și spun, nu va fi deloc obscur pentru aceia care participă cu adevărat la noua viziune, ci va fi pur și simplu ridicol pentru aceia care n-au făcut nici un efort să se ridice la nivelul noii viziuni.⁵

Ceea ce Platon a încercat să facă este faptul de a fi descurajat pe cei ce se apropie de noua viziune asupra lumii, de a gândi diferit, de a uita pur și simplu vechile reguli, lăsând zonele cele mai mici ale propriei gândiri fără o constantă revizuire. Nu este nimic misterios în a proceda astfel, încearcă pur și simplu să se ridice deasupra unui mod comun de a vorbi și acționa.

În ce privește Scrisoarea a II-a, pe baza căreia neoplatonicii și-au construit doctrina celor trei ipostaze, și care, conform multor interpreți, notează Findlay, și care demonstrează că ”scrisoarea este o scrisoare neautentică și se pare ă atribuită lui Platon, pur și simplu pentru că este enigmatică și mai ales că ea încearcă să-și justifice calitatea sa enigmatică.”⁶

Dionisie I regele Siracuzei s-a folosit de Archedemus ca de un fel de mediator – călător în raporturile sale cu Platon, ne spune Findlay, și care după ce s-a întors la Atena după prima sa vizită la Siracuza (Scrisoarea a II-a, 310B, cfr. Scrisoarea a VII-a, 339 A-B și 349 D). Dionisie I ar fi continuat să filozofeze după plecarea lui Platon cu ajutorul altor filozofi cum ar fi Archita, și dorea să se mențină în contact cu Platon, în ce privește diferite noțiuni neînțelese și dificultăți. (Acesta a afirmat după aceea că doctrina învățată de la Platon i-ar aparține, fără să se preocupe că de fapt l-a plagiat pe Platon, de pe poziția unui rege, căruia Platon i-a destăinuit o parte din doctrinele sale nescrise). Dionisie I i-a trimis lui Platon, scrie Findlay, prin intermediul lui Archedemus, un model al câtorva cercuri planetare care încercuiau cosmosul sferic, și Platon i-a răspuns că diagrama sau modelul acestuia nu e pe de-a-ntregul corect, și că Archedemus îi va explica regelui ce nu era corect în acest model. (312 D). Dionisie I totodată a meditat asupra unei probleme și mai importante și cu caracter divin, referitor la care ar fi primit demonstrații suficient de convingătoare, aceea referitoare la natura Primului Principiu.⁷

Platon i-a răspuns că el trebuie să vorbească de întreaga problematică cu ajutorul enigmelor (di ainigmon, 312 D), în așa fel că, în cazul că Scrisoarea s-ar pierde, cititorul care ar găsit-o n-ar fi în măsură s-o înțeleagă.

”Ceea ce se spune aici, scrie Findlay, este faptul că Primul Principiu din care derivă toate lucrurile, poate fi caracterizat numai într-un mod negativ, la nivelul cel mai abstract, și care respinge toate circumscrierile definite la primul nivel și care sunt posibile în cazul altor naturi: este specificată în toate Ideile (eide) fără a fi numite printre ele. Dar poate fi caracterizat în mod indirect ca ceva care este specific tuturor ideilor (eide): fiecare dintre ele este Primul Principiu și nimic altceva, și este într-un mod specific.”⁸

Concluzia critică în ceea ce-i privește pe neoplatonici, aparține aceluiași Findlay: ”Neoplatonicii au avut dreptate să facă din Intelect ce-a de a doua ipostază, dar au părăsit într-un anumit fel calea justă vorbind uneori ca și cum ar fi fost un fel de intelect sensibil, un gânditor divin în locul unei idei pure, a unui gânditor oarecare (cfr. De exemplu in Plotin, Enneadi, I 6 (1) 7; III 6 (26); V 4 (7) e; V 6 (24) 6), care nu este departe de o realitate platonică diferită de oricare gânditor divin. Dacă admitem toate acestea, cel de-al Treilea Principiu nu poate fi altceva decât Sufletul lumii, principiul care îmbrățișează toate ființele, sensibil și ordinator, și lucrurile care sunt în jurul lui sunt fie cele mai înalte unități eidetice întrucât intră în concepția sa despre lume fie în infinita lor descendență sau stirpe, de concepte matematice sau sensibile, în care ea ilustrează și aplică asemenea unități eidetice .” (cfr. Timaios, 34C – 37C)⁹

Pentru a înțelege întreg acest discurs, întreaga doctrină ”nescrisă”, în concepția lui Platon este nevoie de persoane ”preparate” care nu vor întâmpina greutăți să înțeleagă această doctrină și s-o îmbrățișeze cu stupoare și entuziasm. Acest lucru îl vor face filozofii neoplatonici și în primul rând Damascius care continuă analiza procliană asupra principiului așa cum scrie Marinela Vlad într-un studiu remarcabil despre ultimul reprezentant al acestei școli,doctrină supusă unei critici radicale în măsură s- o depășească prin Proclus, ca de altfel în întreaga tradiție neoplatonică, principiul prim este incognoscibil¹⁰ și indicibil, iar ”Unul” nu este decât un nume prin care sugerează acest principiu, sursă a întregii pluralități. Damascius merge însă și mai departe: principiul prim nu poate fi nici măcar desemnat ca Unu, deoarece unul intră într-o relație opozitivă cu pluralele, așadar Unul este încă, într-un anumit fel, cognoscibil și dicibil. Unul este limita ultimă până la care se poate înălța gândirea noastră, el este ultima supoziție pe care o mai putem face.

Cea de-a doua” navigare” pe care am amintit-o la începutul acestui studiu este o constantă care însoțește întreaga speculație a lui Platon și care traversează toate fazele producției sale literare, ea este firul roșu al gândirii sale. Ea presupune sosirea în punctul final al teoriei Principiilor. ”Fără această teorie conclude Battista Mondin călătoria spre transcendență se oprește la o jumătate de stradă”.¹¹ Trebuie remarcată aici concluzia lui Giovanni Reale ”Odată acceptat faptul că nucleul esențial al ”Doctrinelor nescrise” se referă la o epocă mult anterioară decât s-a gândit în trecut, atunci este sigur, că problema evoluției gândirii platonice trebuie pusă într-un mod cu totul nou, și în mod precis pe baza raporturilor între opera scrisă și învățăturile orale, adică pe baza raporturilor dintre cele două tradiții care ne-au parvenit și ținând cont de toate împrejurările pe care le-am indicat mai sus.”¹²

Azi problema nu este aceea de a-l critica sau a-l apăra pe Platon, așa cum s-a întâmplat în timpul Renașterii și mai ales în deceniile de după război. ”Problema este mai ales aceea de a-l înțelege”, scrie Mario Vegetti¹³, în Ghidul său la lectura Dialogului Republica.

Înțelegerea sistemului platonic presupune o teorie a principiilor.După dialogul Republica,Platon a ajuns să pună Binele ca unul din principiile „ genurilor ființei”,adică al discursului sau mai bine zis al dreptului mod de gândire ,acela de a găsi pentru fiecare discurs premisele cele juste.Despre Bine deci, nu se poate scrie nimic.De aici toată filosofia apofatica preluată de Dionisie Areopagitul și creștinism.Orice definiție a Binelui n-ar fi decât o negare a acestuia.” Așa cum rezultă din însemnările făcute pe baza lecțiilor lui Platon,scrie Francesco Adorno în Introducerea sa la Platon,marturii despre doctrinele nescrise prezentate de H.J.Kramer în „Arete bei Platon und Aristoteles.Zum Wesen und zur Geschichte der platonischen Ontologie” și de K. Gaiser în” Platons ungeschriebene Lehre” despre Bine,în care tocmai pentru faptul că lecțiile erau orale se putea revendica tot ceea ce stătea dincolo de proporțiile matematico- geometrice”Lecțiile lui Platon se numeau” Despre Bine”,mai ales cărțile centrale din dialogul Republica,VI și VII,texte scrise,în schimb cele cu caracter extatic le-a scris într- un mod cu totul diferit în sufletele celor ce- l ascultau. Giovanni Reale a comentat acest lucru în mod absolut extraordinar:” Filosoful este filosof adevarat,adică „alethes philosophos” numai în masura în care are ceva de spus în plus,față de ceea ce scrie. Dacă tot ce are de spus este numai ceea ce scrie ,atunci nu este filosof.” Există de aceea o complementaritate tematică între doctrinele dialogurilor și ”doctrina nescrisă” a principiilor. „De aceea,scrie Kramer, în ciuda a tot ce ni se spune în dialogul Parmenide și în dialogul Sofistul determinările ontologice de bază sunt dezvoltate în mod complet, și în raporturilor lor intrinseci cu punctele esențiale de legătură, care reconduc la ele, numai în forma oralității.”¹⁴

Noi, după mai mult de două mii de ani, vedem că obiectul întregului demers platonic n-a fost altceva decât o cuantificare, exactă sau inexactă, a tuturor faptelor care constituie știința empirică și formalizarea principiilor în măsură să facă posibilă înțelegerea faptelor realitații. De aceea Platon a avut un plan de cercetare cognitiv capabil să explice multe lucruri, care în acel moment părea puțin credibil, subiectiv și îndreptat spre transcendență, ca să fie inclus într-o modernă imagine a științei logicii, dar care cu trecerea timpului s-a dovedit a fi o intuiție genială,pe care azi le putem numi adevărate anticipații cu caracter științific de tipul algoritmilor sau a infinității cuprinse în terminațiile telomerice.Studiile reprezentanților Școlii de la Tubingen unde trebuie să-l amintim și pe Thomas Alexander Szlezak,se explică ,cum a fost subliniat de Reale,ca urmare a renasterii studiilor aristotelice,în particular a studiilor despre primul Aristotel .F.Adorno remarca în studiul său un lucru extrem de important și anume faptul că împotriva interpretării lui Jager a lui Aristotel,un întreg curent interpretativ,inspirat de pe poziții religioase,a susținut unitatea compactă a filozofiei aristotelice și că prin intermediul interpretării aristotelice a doctrinei nescrise ( agrapha dogmata) s-a scos în evidență existența unei „concepții secrete” a lui Platon exprimată într-un compact sistem ontologico- matematic,împotriva unui Platon exclusiv politic.

Acesta este sensul cercetării utilității în lucrurile inutile,așa cum apar pentru mulți din contemporanii noștri,de aici importanța cercetării pure anticipate de Socrate, care-și are scopul în sine însăși, afirmând necesitatea că învățătura nu trebuie văzută ca o constrângere în însușirea de noi cunoștințe ,ci așa cum a spus Platon în dialogul Republica ”un om liber nu trebuie să-și însușească nici o cunoștință cu spirit servil (VII, 536 d- e).”¹⁵ De multe ori cunoștințele considerate ”inutile” se revelează la sfârșit de o extraordinară utilitate.

1 Findlay N. John, Platone, Le dottrine scritte e non scritte, Vita e Pensiero, Milano 1994, p. 141

2 Findlay N. John, Op. cit., p. 271

3 Findlay N. John, Platone, Wittgesteinʼs Philosophical Investigations, Revue International de Philosophie, 7 (1953), n. 3, p. 201 – 6, Review of Wittgesteinʼs Philosophical Investigations, Philosophy, 30 (1955), Language Mind and Value, cit., , p. 197 - 207

4 Findlay N. John, Op. cit., p. 271 în sensul că nu pot fi scrise experientele de iluminare profundă,așa cum mai târziu Angelo Tonelli va spune că experiențele de unire extatică cu Absolutul nu pot fi descrise.

5 Findlay N. John, Op. cit., p. 268

6 Ibid., p. 268

7 Ibid., p. 268 - 269

8 Ibid., p. 269

9 Ibid., p. 270

10 Vlad Marilena, Damascius și tradiția neoplatonică (Introducere), în Damascius, Despre primele principii: aporii și soluții, Humanitas, București 2006, p. 5-55

11 Mondin Battista, Op. cit., p. 159

12 Reale Giovanni, Platone, Op. cit., p. 129

13 Vegetti Mario, Guida alla lettura della Repubblica di Platone, Edizioni Laterza, Bari 1999

14 Krämer H., Op. cit., p. 211 – 212

15 Platone, Tutte le opere, Republica, în vol. IV, Newton & Compton edit., Roma 1997, p. 387 (trad. ne aparține)