Viorel Igna

DOCTRINA NESCRISĂ A LUI PLATON (I)

(Teoria principiilor prime și supreme)

„Dialogurile platonice fac trimitere dincolo de ele însele; și, fără a merge dincolo, cititorul nu le poate înțelege. ”

(Giovanni Reale)

Filozofia, născută pe străzile și în piețele polis-ului, s-a dezvoltat urmând, în volute mai largi sau mai strânse, firul conducător al logos-ului, al discursului, al argumentării, al rațiunii. Pentru Giovanni Reale - probabil cel mai cunoscut, dar și mai și mai profund exeget contemporan al filozofiei antice și, în particular, al platonismului - fundamentul întregii tradiții filozofice grecești este metafizica. Rădăcinile ei sunt de găsit în gândirea orfică, în acea religiozitate ascetică, care pentru prima dată vorbește de o entitate ”divină”, ce își are sălașul în interiorul ființei omului, în ceea ce, în mod obișnuit, numim suflet, psiche. Doctrina transmigrației inspirată de orfism susținea transmigrația sufletelor ,constrânse să se întrupeze în succesive” închisori” trupești,omenești sau de animale,din cauza unei vinovății originare și care trebuia să fie ispășită până la purificarea finală sau catarsi. Această viguroasă doctrină a transmigrației sufletelor ieșită din fantezia orfică, capabilă să se deschidă spre lumea de dincolo, s-a fixat, mai târziu, în creștinism. Religiozitatea ascetică proprie orfismului este continuată de cea pitagoreică, care se detașează în mod net de alte forme de asceză mistică deoarece e îndreptată spre cunoștere și întelepciune. Pitagoreicii erau consacrați zeului Apollo, zeul puterii intelective, precum, mai tarziu, Platon și Aristotel fuseseră consacrați în Templul din Eleusis, cult răspândit și în zonele Partium-lui. Dacă în Grecia Mare s-a stabilit o corespondență între riturile și credințele comunității orfice, preexistente, și cea pitagoreică, se datorează faptului că primele erau și ele de origine apolinică; Dionisos va intra mai târziu în mitologia lor. După ce Pitagora a părăsit insula Samos, (acolo unde se pare că l-a avut discipol pe Zalmoxis) el s-a stabilit, în 530 î.I.Hr., la Crotone unde a desfășurat o operă de educație morală, care cuprindea întreaga populație, indiferent de condiția sa socială. Aceeași operă educativă și religioasă a desfășurat-o Zalmoxis printre daco-geți.Pentru pitagoreici elementele numerelor sunt ,așa cum ne spune Aristotel în Metafizica ,elementele tuturor lucrurilor,deoarece întregul univers este armonie și număr.Aceste elemente sunt mai întâi de toate numerele pare și impare,cărora le corespunde determinatul,peras și indeterminatul, apeiron,pe urmele doctrinei lui Anaximandru a dualității apeiron-kosmos. Faptul că Platon a reușit să depășească antinomiile acestora, și a fost în măsură să construiască elementele unei viziuni absolut noi a lumii demonstrază, o dată în plus, genialitatea sa. În cea de a „doua navigare”, descrisă de Platon în dialogul Fedon (Phaidon), cel care vorbește este Socrate. Esențială devine acum trecerea de la sensibil la inteligibil, cunoașterea care se înalță la altitudinea ideilor, înțelese de Platon ca forme ale lucrurilor. O cezură metafizică în care, potrivit lui G. Reale, se găsește adevăratul început al filozofiei: ideile, eidé, sunt principii formale, numerice: sunt, adică, numerele ideale.

„În cea de-a doua navigare, Platon - scrie Giovanni Reale – se folosește de vâslele dialecticii, adică de cele mai pure raționamente, pentru a ajunge cu ele la suprasensibil, adică în lumea ideilor.”¹ Dacă în Fedon este vorba despre „viață și moarte, suflet și trup, spirit și materie, formă și element-conținut”, dar și despre „solidaritatea contrariilor” (C. Noica) aspirația lui Platon de a ajunge la principiiile supreme și ultimative sunt obiectul „doctrinei nescrise”, a doctrinei dezvoltate prin învățătura orală. Dincolo și deasupra Ideilor și a Numerelor, există pentru Platon două principii supreme și alternative: Unul și Diada.² Unul, pe bună dreptate, asigură Numerelor, Ideilor și lucrurilor sensibile o legătură comună, care stă la baza ordinii lor și a ierarhiei lor, în timp ce Diada le furnizează rațiunea de a se multiplica în modul indefinit propriu ființelor. Reținând ca decisiv principiul comun întregii filozofii grecești, „ex nihilo nihil fit”, Platon nu ajunge să afirme un unic principiu suprem. „Unului - scrie Battista Mondin³, în conformitate cu textul mai sus citat al lui Giovanni Reale – [el] simțea nevoia de a-i alătura Diada (materia), pentru a putea explica multiplicitatea lucrurilor. Multiplicitatea ființelor nu izvorăște nici din Unu, nici din Nimic, ci din acel principiu de purificare al lucrurilor căruia el îi dă numele de Diadă.”

Pe urmele și în spiritul celebrei școli platonice de la Tübingen, Dualitatea indeterminată, spune Giovanni Reale, „nu este numărul doi, așa cum Unu cu sensul lui de Principiu nu este numărul unu.” Amândouă aceste principii au un statut metafizic și deci sunt concepte matematice. În acest sens este relevant faptul că „Dualitatea indeterminată” este Principiu și rădăcină a multiplicității ființelor. Ea este concepută ca dualitate a ființelor mari și mici în sensul că este infinită mărime și infinită micime, întrucât există tendința spre infinitul mare și spre infinitul mic. Și tocmai datorită acestei duplicități a direcției (infinitul mare și infinitul mic) este numită «Diada infinită» sau «indefinită».

Importanța pe care Platon o acordă învățăturii orale, relevată în Scrisoarea a VII-a și în dialogul Fedon, așa cum vom vedea în cele ce urmează, este considerată superioară discursului scris. Acesta este lipsit de viață și este inert, în timp ce discursul oral este „ viu și animat” și poate fi revăzut și perfecționat. Din acest motiv Platon a refuzat să încredințeze scrisului „ lucrurile de cea mai mare valoare” ca în dialogul Fedon:

„Dacă unul dintre noi, spune Socrate, a compus aceste opere știind în ce constă adevărul; dacă este în măsură să le dea o susținere aducându-le probe în ce privește ceea ce a scris; și dacă este capabil să demonstreze prin cuvinte că acele scrieri valorează puțin, atunci este nevoie ca un om să-și ia numele său nu de la aceste scrieri, ci de la argumentele cărora li s-a dedicat în mod serios”⁴

În sprijinul reconstrucției imaginii globale a lui Platon tradiția indirectă aduce un plus de conținut filozofic, adâncind, într-o manieră semnificativă, și dincolo de textele dialogurilor, orizontul filozofiei sale. „Tradiția indirectă - scrie Battista Mondin - se prezintă ca un instrument hermeneutic fecund și ca mijloc euristic de înțelegere și pentru o mai pătrunzătoare interpretare a scrierilor platonice”.⁵

Vom trece în revistă, în cele ce urmează, principalele interpretări ale lui Platon. Cea dintâi, ne spune Mondin, formulată de Schleiermacher, identifică gândirea lui Platon cu tradiția scrisă și ignoră complet tradiția „nescrisă”, considerată ca primară în abordarea pur teoretică. Friedrich Schleirmacher (1768-1834) are nu doar meritul de a fi realizat prima traducere completă în limba germană a dialogurilor lui Platon, ci și „eroarea” (până la un punct, explicabilă) de a fi circumscris esența platonismului la dialoguri și de identifică sistemul acesteia cu dialogurile. Conceptul de paradigmă, necesară pentru definirea diverselor tipuri de interpretare a lui Platon, a fost consacrat de Giovanni Reale, care a preluat-o de la epistemologul T.S. Kuhn. Acesta înțelegea prin paradigmă „un model, o structură mintală care însuflețește comunitatea științifică și care promovează o determinată producție de cercetări științifice care-și au coerența lor. ”⁶

„Revoluția copernicană” a exegezei platonice a fost săvârșită de Școala de la Tübingen, mai ales datorită studiilor lui H. Krämer și K. Gaiser. Ulterior, scrie Battista Mondin, noua paradigmă a fost adoptată de Giovanni Reale, care în monumentalul său studiu despre Platon a furnizat probe substanțiale în favoarea unei relecturi „ a metafizicii marilor dialoguri substanțiale în lumina «Doctrinelor nescrise».”⁷

Manifestul noii paradigme a interpretării lui Platon l-a constituit volumul Platon și fundamentele metafizicii a lui H. Krämer, liderul școlii platonice din Tübingen. În mod esențial, acesta cuprinde două teze: prima, care privește întâietatea tradiției nescrise asupra tradiției scrise; a doua, care se referă la primatul filozofiei speculative (a metafizicii) asupra filozofiei practice (etica și politica). Argumentele adoptate de Krämer în susținerea acestor două teze subliniază că teoria principiilor, făcută posibilă prin tradiția indirectă, conferă filozofiei platonice un foarte înalt grad de unitate.⁸: „În lumina teoriei principiilor se întrevăd premisele unei filozofii sistematice și liniamentele construcției unui sistem.” Cu alte cuvinte, numai doctrinele nescrise conțin corolarul sistemului și ,deci, cheia de boltă care-l susține.

După cum afirmă Battista Mondin⁹ , odată stabilită importanța tradiției nescrise și demonstrată necesitatea de a apela la ea pentru completarea edificiului metafizic a lui Platon, Krämer poate trece la reconstrucția sistematică a teoriei principiilor. Conform tradiției nescrise, Ideile nu sunt principii prime. Deasupra Ideilor există principii sau elemente din care derivă Ideile înseși. Acestea sunt Unul și Dualitatea (Diada), a mărimii și micimii, principiu și esență a multiplicității, intuiție genială a construirii valorii de adevăr adevăr (1) și a valorii de adevăr fals (0). Dealtfel, ca substrat al materiei, ”doimea nedefinită”, parte constitutivă a doctrinei nescrise a lui Platon („ágrapha dógmata”) este prezentă și în dialogurile Timaios și Philebos (cf. Diogenes Laertios,VIII).

„Sistemul platonic va culmina, deci, într-o dualitate a principiilor corelative și care nu sunt reductibile, și sunt deci un fel de dualism originar. De la principii izvorăște întreaga geneză a ființelor, incluzând ființa însăși. Ființa se naște din cooperarea a două principii și este un fel de existență mixtă, în care Unul determină Dualitatea, fixând multiplicitatea indeterminată și reprezentând-o în forma mărimii – și – micimii. Ființa, deci, poate fi definită ca unitate în multiplicitate. Cele două principii supreme sunt dincolo sau dincoace de ființă, deoarece ființa este ceea ce este generat de însăși cele două principii, conform diferitelor nivele de coparticipare și, deci, conform unei următoare ierarhii graduale, care pleacă de la universalii supremi, și ajung la lumea sensibilă”, conchide Battista Mondin¹⁰

Potrivit lui Krämer, structura ierarhică astfel rezultată este împărțită în patru secvențe: a) aceea a principiilor; b) aceea a Ideilor; c) aceea a entităților matematice; d) aceea a lucrurilor sensibile. La rândul lor, aceste secvențe se disting în ulterioare nivele de ierarhizare: a) principiile sunt două, dar dintre ele Unu are importanță absolută; b) dintre Idei ies în evidență Numerele ideale și Metaideile sau ideile generalizatoare; c) entitățile matematice se împart în obiecte care intră în cadrul aritmeticii, al geometriei, al astronomiei și muzicii; d) lumea sensibilă se distinge în lumea sublunară și în lumea de deasupra lunii.

Sinteza lui Battista Mondin este conformă cu concluziile studiului lui Giovanni Reale¹¹ care evidențiază că gradul ierarhic superior este „anterior”, adică este dotat de un prius ontic față de cel inferior, și joacă un rol necesar, dar nu suficient, pentru justificarea existenței celui inferior. La toate nivelele ființei, așa cum s-a spus, este Unul, cel care se amestecă la diferitele nivele cu Dualitatea materială, delimitând-o. Dualitatea, la diferitele ei nivele joacă un rol material continuu reînnoit, al cărui novum categorial este esențial în economia sistemului, dar care nu este explicat până la capăt de Platon.

Cel ce ne face să înțelegem că doctrina principiilor posedă o polivalență funcțională extrem de importantă este Krämer, arhitectul școlii de la Tübingen. Potrivit lui, Unu este în același timp, cauza ființei, fundamentul cunoașterii, și principiu al valorii însăși. Platon ne apare în acest fel, conchide Krämer, ca adevăratul fondator al doctrinei transcendentalilor ens, unum, verum, bonum.

De o importanță particulară devine, în acest context, cartea lui N.J. Findlay, Platon, Doctrinele scrise și nescrise¹², calificată de Cornelia de Vogel ca fiind o lucrare de o „ calitate extraordinară”¹³, care preia, cu rigoare, cele mai semnificative mărturii antice din tradiția indirectă despre doctrinele nescrise ale lui Platon, publicate în Testimonia Platonica (Mărturia platonică) a lui Konrad Gaiser¹⁴ (În paranteză fie spus, Findlay realizează prima traducere în engleză - și prima într-o limbă modernă - a acelor texte cunoscute și studiate foarte puțin până acum).

Pe bună dreptate, anumite teze ale lui Findlay se apropie vizibil de cele aparținând studioșilor din Tübingen și chiar coincid, într-o anumită măsură, cu tezele acestora. Prin aceasta, Findlay se alătură exegeților care se inspiră din noua paradigmă, cea care acordă lui Platon statutul de „fondator al metafizicii clasice”.

În această ordine de idei, interpretarea lui Giovanni Reale, emblematică pentru școala platonică de la Milano, face ca el să fie considerat drept cel mai important „convertit” la paradigma hermeneutică propusă de Krämer și Gaiser. Reale, însă, întreprinde o relectură a lui Platon în cheie „orală”, care, după aprecierea lui Battista Mondin, „ne face să înțelegem că tradiția orală nu este o simplă adăugire, care ar cuprinde lecții nesemnificative din învățătura platonică din Academie, ci reprezintă doctrine pe care el le-a împărtășit studenților săi chiar din momentul fondării Academiei”.¹⁵

Tot, conform aprecierii lui Battista Mondin: „Teoria principiilor, ce fusese rezervată de Platon învățământului oral, era necesară pentru a pune în evidență unitatea acestora și perfecta lor semnificație.Teoria Ideilor nu poate fi, pentru Platon, ultima explicație a lucrurilor, deoarece Ideile constituie o multiplicitate diferită de aceea a lucrurilor sensibile, o multiplicitate aparținând realității inteligibile, iar pentru filozofii greci încercarea de explicare este deja o unificare. Naturaliștii unificau într-un principiu, Socrate dădea sensul unificator prin conceptul de virtute, Platon însă a unificat lucrurile sensibile în unitatea Ideilor și Ideile în unitatea Principiilor prime și supreme, care, pentru Platon sunt două. Există de aceea la Platon un bipolarism, adică două principii supreme egale în mod originar: Principiul Unității, care este cel al determinării formale, și Principiul Dualității (Diada) indeterminat al mărimii și micimii,(care a devenit 0 și 1 în logica clasică, nota n.), principiu de o infinită varietate și care este cauza multiplicității ființelor.”¹⁶

Ceea ce este nou în interpretarea lui Giovanni Reale privește figura Demiurgului, căruia îi sunt rezervate mai mult de două sute de pagini (pp.495-720). După G. Reale, Demiurgul de care vorbește Platon (nu doar în Timaios, ci și în alte dialoguri) nu este deloc o figură mitologică, așa cum afirmă mulți din exegeții săi, ci o realitate metafizică personală, imposibil de schimbat, și care are un rol central alături de Idei, de Unu și de Diadă. De fapt, nici Ideile, nici Principiile nu sunt suficiente pentru a explica lumea; geneza lumii are nevoie de o explicație prin intermediul unei cauze eficiente. Un asemenea rol îi revine Demiurgului, care trece dincolo de Împărăția Ideilor eterne ale lumii sensibile. Această inteligență demiurgică care produce lumea nu coincide cu Binele, ci îi este în mod ontologic inferioară, deoarece Binele determină norma. Ideea de Bine, comentează B. Mondin, este divină, și de aceea ea nu este Dumnezeu, nu este divinitatea. Este însăși norma, este însuși algoritmul, cum am putea-o numi azi, cauza formală, modelul lumii sensibile.

În legătură cu aceasta, la încheierea acestei prime părți a considerațiilor noastre, cităm, o dată în plus, concluzia acestui important istoric al metafizicii care este Battista Mondin: „Dimpotrivă, scrie el, Demiurgul este cauza eficientă a lumii sensibile care produce privind spre modelele divine: este cel ce informează Dualitatea indeterminată, făcând ordine în starea de dezordine, unitate în multiplicitate. Prin urmare el produce un mixt, o sinteză, dat fiind că o dezordine ordonată este o copie, o amprentă sensibilă a realității inteligibile sau o Idee, cu medierea entităților matematice sau a numerelor și care produce într-o primă instanță cele patru elemente: focul, pământul, apa și aerul. Dumnezeul lui Platon, Demiurgul, în viziunea lui G. Reale, este un Dumnezeu ce-și îndreaptă atenția asupra fiecărei (s.n.) persoane în mod particular, un Dumnezeu ce-și cunoaște și-și manifestă propriile dorințe. Totuși chiar dacă este cauza eficientă a lumii, El nu este o cauză în sensul creștin al creației din nimic, ci numai în sensul unei semi-creații, datorită bipolarismului principiilor supreme, care implică în aceeași măsură Unul originar și principiul material, Diada indeterminată. În ciuda acestui fapt Platon este autorul celei mai avansate formulări a creaționismului în dimensiunea sa elenică.”¹⁷

Rezumând, putem spune, fără nicio reținere, că atenția pe care Giovanni Reale o acordă celei de-a „doua navigații” platonice, îl deosebește pe acesta de Școala de la Tübingen, prin evidențierea diferenței dintre metafizica transcedentală a lui Platon și precedentele metafizicii presocratice (cu puternica lor amprentă imanentistă). Prin aceasta, Giovanni Reale depășește (completând și punând accentele diferit) anterioara configurare a metafizicii platonice, elaborată de Krämer, în care trecerea spre transcendență era insuficient subliniată, lăsând, în acest mod, deschisă posibilitatea interpretării imanentiste a acesteia. Pe drept cuvânt, noutatea inerpretării lui Reale a acordat Școlii de la Milano certificatul indubitabil de adevărată școală de studii platonice.

1 Giovanni Reale, Per una nuova interpretazione di Platone. Rilettura della metafisica dei grandi dialoghi alla luce delle ”Dottrine non scritte”, Vita e Pensiero, Milano 1994, p. 147 și urm.

2 Diada este după pitagoreici „ principiul diversității și al lipsei de egalitate, a tot ceea ce este divizibil și schimbător și care este într-o continuă schimbare” (Porfir, Vita Pith., 52). Ea se opune Monadei, care este principiu al Unității, al ființei identice cu sine însăși. În acest sens Aristotel a spus că „ numărul este derivat din Monadă și din Diada infinită”. (Met., XIII, 7 1081 a14)

3Mondin Battista, Storia della metafisica, vol. I, Ed. Studio Domenicano, Bologna 1998, p. 181

4 Platone, Fedon, Arnoldo Montadori Editore, Milano 1998 (ed. îngrijită de Monica Tondelli), 278b-d, p.131-133

5 Op. cit., p. 150

6 Ibid., p. 148

7 Ibid., p. 149

8 Krämer H., Platone e i fondamenti della metafisica. Saggio sulla teoria dei principii e sulle dottrine non scritte di Platone con una raccolta dei documenti fondamentali in edizione bilingue e bibliografia. Introduzione e traduzione di G. Reale, Milano 1994, p. 140

9 Ibid., p. 141

10 Mondin Battista, Op. cit., p. 150-151

11 Reale Giovanni, Dario Antiseri, Storia della filosofia, vol. I, Bompiani, Milano 2008, p. 294-304

12 Findlay N. John, Platone. Le dottrine scritte e non scritte, Vita e Pensiero, Milano 1994, Ediție care cuprinde o colecție a celor mai vechi mărturii despre doctrinele nescrise, cu o Introducere și traducerea mărturiilor antice despre doctrinele nescrise de către Giovanni Reale.

13 De Vogel C. I., Ripensando Platone e il platonismo, cu o Introducere de Giovanni Reale, traducerea de E. Peroli, Vita e Pensiero, Milano 1990

14 Gaiser Konrad, Testimonia Platonica fac parte, așa cum se știe, ca Apendice la volumul Platons ungeschriebene Lehre, Stuttgart 1963 apărută în 1994 în traducere italiană cu titlul La dottrina non scritta di Platone, ediție îngrijită de V. Cicero, în seria Vita e Pensiero.

15 Cf. Mondin Battista, p. 152

16 Mondin Battista, Op. cit., p. 152-153

17 Mondin Battista, Storia della metafisica, vol I, p. 153